drumul din vis..

astazi vreau sa scriu despre visul pe care l-am avut intro seara.eram in acest oras,si am venit sa te vizitez.soarele stralucea puternic,iar in jur era numai armonie.am venit sa te iau,pentru ca doream sa te duc intr-un loc minunat,sa vizitam marea piramida pentru a afla raspunsul la intrebarea care ne macina pe amandoi(sau cel putin asa credeam eu,si inca cred).cand te-am intalnit,am inceput sa uit toate amintirile neplacute provocate de viata pana in acel moment.te-am luat si am inceput sa mergem in cautarea marei piramida.la un moment dat ne-am uitat unul in ochii celuilalt,si atunci s-a produs minunea.brusc,am fosti trimisi intr-o alta lume.totul era necunoscut.am recunoscut totusi marea piramida,desi nu o vazusem niciodata.parca ceva ne chema acolo.dar exista un mic obstacol.langa piramida se aflau numeroase flacari.era un foc mult mai fierbinte decat cel cunoscut pana in acel moment.deodata ai inceput sa zbori,asa ca focul nu te deranja.insa puterea frumusetii tale era un scut pentru mine impotriva focului.ma uitam la tine si treceam prin acele faclii.sincer pot sa spun ca acele faclii isi pierdusera toate puterile ,pentru ca tu ma aparai.in acel moment doar un gand ma mai supara:imi era teama ca nu cumva tu sa zbori din greseala atat de sus,sau eu sa fiu ars de o faclie,iar noi sa nu ne mai intalnim niciodata.......
am ajuns apoi langa treptele piramidei.pe ele erau scrise toate mesajelor zeilor pentru pamanteni.doua lucruri erau curioase.primul era faptul ca niciun pamantean nu le auzise niciodata,al doilea ca tie ti se pareau cunoscute....(m-am convins atunci ca esti fiica unui zeu,pentru ca frumusetea ta,sufletul tau erau niste adevarate comori)..............

am ajuns in varful piramidei,si deodata un cutremur s-a produs.visul s-a terminat,si nu te-am mai vazut...de cateva zile nu am mai vorbit cu tine,si nu stiu ce se intampla...........cred ca am gresit,dar timpul parca s-a sfarsit......(refuz sa cred ca nu te voi mai vedea niciodata)..
abia astept sa te vad,sau sa te visez din nou...........cand am ajuns langa piramida,am hotarat ca trebuie sa patrundem si in interior,in templul iubirii.ne-am fand am ajuns inauntru am ramas uimiti,ne-am facut curaj si am intrat...totul in jur era de o frumusete rara....toata iubirea si fericirea se afla acolo.am pasit putin timizi la inceput,dar apoi ne-am dat seama ca acel loc era cel mai ideal pentru noi.ti-am privit privirea si am inteles ce este iubirea,ce este victoria de a castiga increderea ta....brusc un fior mi-a strapuns inima,m-am gandit atunci ca esti atat de frumoasa,si multi pamanteni de doresc,as fi vrut sa-ti vorbesc,dar nu mai aveam putere...orice cuvant devenise o simpla adiere de vant in fata frumusetii privirii tale.m-am uitat in jur si am aflat un lucru extraordinar.undeva,langa o zeita era scris numele tau......asta imi demonstra ceea ce eu credeam de la inceput(am stiut din prima clipa ca tu esti o zeita,venita din cetatea numita iubire,unde tristetea nu a ajuns si nu va ajunge niciodata...........la un moment dat te-ai plictisit si ai vrut sa parasim acel templu,in cae eu mi-as fi dorit sa-mi petrec intreaga viata.....promit ca atunci cand te voi intalni te voi strange puternic in brate,pentru a putea simti mirosul tau fermecat...stii ca viata mea doreste sa fie umbra ta..pentru ca langa tine ,eu ma simt cel mai bine.imi place foarte mult sa ma inec in ochii tai ,sa raman pierdut in irisul tau stralucitor,sau sa patrund in inima ta,lacasul sfant,in care se odihnesc toti luptatorii care au reusit sa traverseze labirintul,si sa te gaseasca..nu stiu daca erau multi,sau daca erau putini..inima ta putea cuprinde toti luptatorii,dar drumul pana la ea,este foarte dificil,deoarece trebuie sa treci peste toate obstacolele...singura arma care te putea ajuta era iubirea,pentru ca ea te putea face invingator,sau te putea distruge..daca iubesti prea mult,,aajungi nebun dupa printesa dorita,iar daca iubesti prea putin,vei fii atras intr-o gaura a nepasarii,in care vei sfarsi,fara a cunoaste ce e fericirea,ce e tristetea,dr mai ales ce e viata... viata era un joc prin care fiintele intelegeau minunile universului.tu erai cea mai importanta minune a lumii,si de aceea doream sa te regasesc,si sa te pot admira.nimeni nu cred ca putea fi mai stralucitoare ca tine,pentru ca ochii tai sunt centrul acestui univers in care ne aflam.acestia sunt singurii capabili sa intretina lumina necesara universului pentru a traversa o perioada lunga din viata sa....tu erai intotdeauna obiectivul meu,pe care il doream sa-l realizez.era insa cel mai complicat obiectiv....imi amintesc foarte bine momentul cand am reusit sa ajung din nou pe Terra.arata la fel,dar cand am zburat prin atmosfera acestei planete,inima mea a zambit,pentru ca stia ca va reusi sa te gaseasca.in acele momente uitasem insa de promisiunea facut ingerilor,pe care trebuia s-o respect..... iubirea este speranta de a gasi ceva in sufletul unei persoane dragi.ea presupune un drum lung si complicat..nimeni nu-l poate duce pana la capat,pentru ca toti se lovesc de barierele acestei lumi.nimeni nu a reusit sa afle cu adevarat ce inseamna iubirea.pentru mine reprezinta stralucirea ochilor tai,frumusetea faptelor tale si caldura sufletului tau minunat.stiu ca trebuie sa-ti spun toate astea,si mi-as dori foarte mult sa ma crezi.sa-mi dai macar o sansa.......viata fara tinme e foarte grea...langa tine eu ma simteam foarte bine,pentru ca tu ma protejai.departe de tine,deveneam foarte trist,iar viata mea devenea plictisitoare...langa tine ma credeam un razboinic,dar imi dadeam seama ca eram un las,atunci cand eram departe de tine.ma credeam clarvazator cand auzeam vocea ta,dar deveneam o fiinta care cunoastea doar prezentul cand umblam departe de lumina ochilor tai...

...Privitotul sta in varful unui munte , la primul ceas al zorilor , cand piclele noptii prind sa se unalte din campii , alcatuind o mare alba din care mai raman necotropite doar ostroavele culmilor de deal , o mare astfel luminata de intaia lumina incat nici marea fara vant sub luna miezului de noapte nu e mai rece si mai linistita decat ea ...si cand incepe , incat , sa se destrame , atunci sub unduirea ei , printre spume , pamantul si asezarile lui , pasunile verzi si raurile argintii se stravad pierdute ca o Atlantida din ce in ce mai limpede in cresterea luminii si=n risipirea cetii...dar catre amiaza piclele gonite se aduna in rape si ponoare , urca pe albiile lor si se astern . sidefii , pe pieptul lat al dealurilor mai inalte napadindu=le vanjoasa ondulare cu mii de hectare de lumina intrupata , acoperindu=le de tot o vreme , pana fruntile lor raman biruitoare in salbaticia albastra si racoroasa a cerului...putin mai tarziu , aceleasi ceturi se cladesc in neclintite turnuri de roca alba , crescand mereu mai sus spre cer si aruncand pe stanci umbre mereu mai lungi ; iar apoi din albastrul stins al orizontului prinde fiinta si sporeste in valuri inguste si negre o panza cu urzeala cenusie care cotropeste pas cu pas cerul si isi arunca umbra de eclipsa peste intregul pamant , amutind timp de o clipa nesfarsita fosnetul frunzelor si cantecul pasarilor , pentru ca dupa aceea , fara veste , sa se vada plutind deasupra prapastiilor si a piscurilor , ca niste ulii , norii sumbri si umezi ai dupa=amiezii...apoi se starneste vantul , albele turnuri se irosesc , sterse din temelii , si perdele opace de ploaie se desfac peste vai si peste lacuri , inspumandu=le luciul stins...si uneori , spre asfintit , se sloboade furtuna peste fumegarea inaltimilor, purtand si sfartecand aburi viforosi in al caror alb crancen se istoveste ultima lumina ; iar soarele coboara sangeriu prin zbuciumul norilor si prin napustirile vantului ca intr=o osanda fara iertare si totusi lasa=n urma=i , sus , pe albele piscuri de zapada pustie, suprema amintire a luminii , ca o cununa de visate dimineti...
...[cine e privitorul???..de unde a aparut???]...

zero kiryu a scris:

...Privitotul sta in varful unui munte , la primul ceas al zorilor , cand piclele noptii prind sa se unalte din campii , alcatuind o mare alba din care mai raman necotropite doar ostroavele culmilor de deal , o mare astfel luminata de intaia lumina incat nici marea fara vant sub luna miezului de noapte nu e mai rece si mai linistita decat ea ...si cand incepe , incat , sa se destrame , atunci sub unduirea ei , printre spume , pamantul si asezarile lui , pasunile verzi si raurile argintii se stravad pierdute ca o Atlantida din ce in ce mai limpede in cresterea luminii si=n risipirea cetii...dar catre amiaza piclele gonite se aduna in rape si ponoare , urca pe albiile lor si se astern . sidefii , pe pieptul lat al dealurilor mai inalte napadindu=le vanjoasa ondulare cu mii de hectare de lumina intrupata , acoperindu=le de tot o vreme , pana fruntile lor raman biruitoare in salbaticia albastra si racoroasa a cerului...putin mai tarziu , aceleasi ceturi se cladesc in neclintite turnuri de roca alba , crescand mereu mai sus spre cer si aruncand pe stanci umbre mereu mai lungi ; iar apoi din albastrul stins al orizontului prinde fiinta si sporeste in valuri inguste si negre o panza cu urzeala cenusie care cotropeste pas cu pas cerul si isi arunca umbra de eclipsa peste intregul pamant , amutind timp de o clipa nesfarsita fosnetul frunzelor si cantecul pasarilor , pentru ca dupa aceea , fara veste , sa se vada plutind deasupra prapastiilor si a piscurilor , ca niste ulii , norii sumbri si umezi ai dupa=amiezii...apoi se starneste vantul , albele turnuri se irosesc , sterse din temelii , si perdele opace de ploaie se desfac peste vai si peste lacuri , inspumandu=le luciul stins...si uneori , spre asfintit , se sloboade furtuna peste fumegarea inaltimilor, purtand si sfartecand aburi viforosi in al caror alb crancen se istoveste ultima lumina ; iar soarele coboara sangeriu prin zbuciumul norilor si prin napustirile vantului ca intr=o osanda fara iertare si totusi lasa=n urma=i , sus , pe albele piscuri de zapada pustie, suprema amintire a luminii , ca o cununa de visate dimineti...
...[cine e privitorul???..de unde a aparut???]...

ce descriere incantatoare ai facut...m-a marcat enorm...:in acele momente nu stiam ce se intampla.nu stiam unde ma aflam,si ce urma sa italnesc in acel cumplit intuneric..citisem mult despre relatarile multor oameni inteligenti despre infern,dar acel intuneric era de o mie de ori mai infiorator...timpul nu trecuse niciodata pe acolo,iar vremea era foarte inghetata...am simtit ca plutesc deasupra unei portiuni de roca,parca si ea suparata de viata pe care o avea acolo.am inceput sa zbor sau sa fug,caci nici pana azi nu am inteles ce totul.am stabatut acel intuneric,nestiind ce vreau mai ezact sa gasesc.vream sa evadezdin acel intuneric,dar in acelasi timp doream sa cercetez acel loc foarte intunecat....atunci am inteles ca ochii,gura,nasul,mainile si picioarele devin un obstacol atunci cand ajungi intr-un loc complet necunoscut.in acele momente mi-a amintit niste lucruri pe care le aflasem despre mesagerii creatorului lumii.acestia imi spusesera ca intreaga lume contine lumina,iar sufletul cunoaste toate llocurile lumii,mai putin locul unde se afla acest mare creator.ingerii spuneau ca nimeni nu a reusit sa-l intalneasca,deoarece acest creator traia in singura lume intunecata din acest spatiu pe care voi pamantenii il numiti univers..acolo se afla,deoarece dorea intotdeauna sa gandeasca in cele mai linistite locuri.....atunci m-am gandit ca acest loc ar putea fi locul in care se afla doar marele creator al intregii lumi.(imi era foarte greu sa cred,desi stiam ca in lumea din care eu venisem pe pamant nu ezista minciuna.aceea lume era creata numai din adevar....

Ce TEXTE ADINCI spirituale...ati creat voi doi,dragi mei prieteni Kyriu si ADY!

adinca contemplare...,a macro si microcosmosului! Mi-e dor de FRUMOS si Pitoresc...! Staticul si Dinamica se completeaza atit de armonios !

Mult talent ai draga Ady de a scrie! Ce nota ai avut la Literatura?

Adevarul e Frumos! Minciunile sint cam cu semnul intrebarii?Dar ...eu sint de parere ca noi toti fiind creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu...,sintem in concluzie...ADEVARUL!!!

MERSI mult pentru inspiratie!

Iubire si lumina

Luminita

Va pup,