ROMANTAPe-al marii tarm sta dîrza o stînca-ntunecata,
Pe fruntea ei, un trasnet se abatuse-odata.
Si-a despicat-o-n doua lasînd la mijloc cale
pe care spuma apei în clocot se pravale.
Sînt doua stînci straine, cum le-a lasat furtuna.
Lungi crapaturi arata c-au fost odata una.
La fel, pe noi bîrfirea sa ne desparta vreu
Si totusi, pentru tine, strain eu n-am sa fiu.
Nu ne-ntîlnim. Iar daca s-ar pomeni de mine
În fata ta, ai zice: "Cine-i acela? Cine?"
De-ai sa hulesti viata-mi cu tine, împletita,
Ai sa-ntelegi ca, astfel, tu însati esti hulita.
Din amintiri- pe mine, simtirea mea-nfocata,
N-ai sa le smulgi... Nici clipa trecuta. Niciodata. demonul meu
1Doar relele în el le-adună,
Tăind întunecatul nor,
Iubeşte groaznica furtună
Şi foşnetul pădurilor.
Iubeşte nopţile posace
Şi luna palidă-n abis,
Amarul zâmbet, ochiu-i place
Pustiu de lacrimi şi de vis.
2Deprins să-şi plece- a lui ureche
La josnicii şi la arţag,
Îşi rîde de credinţa veche
Şi de cuvîntul bun şi drag.
Iubirea, mila-I sînt străine,
Căci se hrăneşte ne’ncetat,
Cu fumul luptelor haine
Şi izul sîngelui vărsat.
3Cînd un martir apare-n lume
Pe tată-l umple de necaz
Cu zeflemele, crude glume, -
Sarcasm răsfrînge-al lui obraz.
Iar cînd coboară-n groapa rece
Vreun om, el cel din urmă ceas
Cu muribundul şi-l petrece
Înveninîndu-l cu al lui glas.
4Şi mîndrul demon, viaţa toată
Mă va-nsoţi, în orice loc,
Zvîrlind în mintea-mi zbuciumată
Lumina unui straniu foc.
Îmi va vădi desăvîrşirea
Pe veci smulgîndu-mi-o – şi-apoi
Momindu-mă cu fericirea
Va lua-o veşnic înapoi.
''De nu eram copii, fireşte,
De nu ne-am fi iubit orbeşte,
Râzând, plângând dintr-un sărut -
Durerea n-am fi cunoscut.''
CATRE
1Mă iartă! – cea din urmă oară
Ne întâlnim şi mâna-ţi ţiu.
Mă iartă! – liberă poţi iară
Să fii, dar fericită nu.
Ştiu, într-un val de-nfiorare,
Cândva tu iar vei trăsări,
Doar auzind un nume care
A fost al celui ce pieri.
Sunt vorbe cu tâlcuri puţine.
Le-alungă cei mulţi, cei trufaşi.
Dar ele sunt una cu tine,
Uitării nu poţi să le laşi.
O raclă-s cuvintele-acele,
Trecutu-ngropat e-n străfund.
Doar doi înţeleg ce spun ele,
Doar doi de-un fior se pătrund.
O clipă am fost împreună.
Alături – vecia-i nimic;
Simţirile toate, într-una,
Le-am ars – în sărutul unic.
Mă iartă! – fu scurtă iubirea,
Dar tu să regreţi n-are rost:
Ce grea ne-a părut despărţirea!
Mai grea întâlnirea-ar fi fost.
UN CERSETOR
În pragul sfântului lăcaş
Cerşea, mulţimii, de pomană
Un biet calic fără sălaş,
Mult vlăguit şi fără hrană.
O nafură - atât cerşea
Privirea lui de caznă vie
Şi-i puse-o piatră cineva
În braţu-ntins spre omenie.
La fel iubirea-ţi implorând
Îmi plânse-amarnic sufletu`;
La fel în tot ce-aveam mai sfânt
M-ai înşelat pe-o viaţă, tu!
PROFETUL
De când eternul creator
Mi-a dat puterea de-a şti toate,
Citesc în ochii tuturor
Doar patimă şi răutate.
Am propovăduit iubire
Şi adevăr am căutat,
Dar cei din preajmă-mi, răi la fire,
Cu pietre-n mine-au aruncat.
Scârbit, cenuşă-n cap mi-am pus,
Fugind de oameni în pustie.
Ca păsărilor, Cel-de-sus
De grijă-mi poartă-acum şi mie.
Urmând eterne-orânduiri
M-ascultă orice vietate
Şi stelele cu vii sclipiri
La vorba mea stau smirna toate.
Prin zarva târgurilor când
Păşesc în grabă câteodată,
Bătrânii pe la porţi m-arată
Copiilor şi spun râzând:
"Cel mai nebun dintre toţi!
Voia, mândrindu-se prosteşte,
Să ne convingă pe noi toţi
Că Dumnezeu prin el grăieşte.
Uitaţi-vă, copii, la el
Cât e de slab şi stors de vlagă!
De-acest calic, de-acest tembel
Îşi bate joc o lume-ntreagă!"